Copii mici

Care e treaba cu regurgitatul bebelușilor?

Mulți părinți de bebeluși se sperie când văd că din gurița copilului iese lapte, imediat sau la distanță de masă, însoțit sau nu de râgâială… și spun, cu o grimasă terifiată că bebe varsă. Este bine să știm diferența dintre regurgitație și vărsătură, mai ales pentru că regurgitația e de cele mai multe ori un fleac, pe când vărsăturile indică o problemă mai serioasă și ne obligă să consultăm medicul cât mai repede. 

Când un copil regurgitează, de regulă face un „bâc” și îl vedem că scoate și puțin lapte pe guriță, lapte mai proaspăt sau mai digerat, în funcție de cât timp a trecut de la ultima masă. 

 

 

Ce sunt reguritațiile și de ce apar?

 

Regurgitațiile, în cele mai frecvente cazuri, sunt un fenomen fiziologic la vârstă mică, adică normal, și apar dintr-un motiv foarte logic: între esofag și stomac avem un sfincter (o ușă), care nu permite alimentelor să se întoarcă în esofag, chiar dacă stăm cu capul în jos (nu încercați neapărat asta acasă după o masă copioasă!). Însă la bebeluși sistemul acesta de închidere este imatur și are nevoie de câteva luni bune pentru a se dezvolta complet, așa că până atunci, uneori laptele se mai întoarce și bebelușul îl exteriorizează pe guriță, fenomen pe care îl numim reflux gastroesofagian (reflux, pentru că se întoarce, gastro – stomac și esofagian- esofag). Ce e important este că, spre deosebire de vărsături, regurgitatul nu este însoțit de greață și efort de vomă. Cum spuneam, e un „bâc”. 

O altă îngrijorare este legată de cantitate. „A vărsat tot ce a mâncat!” O colegă de-a mea a făcut un experiment pentru a demonstra părinților ce înseamnă o pată de 30 ml de lapte, vărsându-l pe un cearșaf de hârtie… A umplut patul de consultație. Așa că o pată de câțiva cm pe cearșaf/ haina lui bebe sigur nu înseamnă mai mult de 5-10 ml, cu indulgență. Găsiți postarea aici. Și nu, bebe nu necesită refill după, sigur nu se va deshidrata de la pierderea unei cantități așa de mici.  

 

 

Când ar trebui să ne îngrijoareze aceste regurgitări?

 

Într-adevăr, există și situații în care regurgitatul sare calul și poate fi semn de reflux gastroesofagian patologic sau alergie.

Când bebe urlă de durere când regurgitează, când stă la orizontală, se arcuiește pe spate, când mesele sunt un chin, pe parcursul lor plânge și e foarte agitat, când nu crește bine în greutate, când, pe lângă aceste episoade frecvente, are asociate leziuni pe piele sau scaune modificate.

Și, evident, dacă după un episod de regurgitare, se îneacă, nu mai respiră și se albăstrește, facem manevrele de prim ajutor (îl întoarcem pe burtă, ținându-l pe antebrațul nostru sau pe picioare, îi sprijinim mandibula și îi aplicăm 5 lovituri…destul de puternice…între omoplați- un video explicit găsiți aici; fără îndoială că dacă nu își revine, sunăm la 112*).

Și ne mai îngrijoarează regurgitatul când, de fapt, nu e regurgitat, ci e vărsătură, adică îl vedem pe bebe că face un efort înainte de a da afară conținutul gastric, ( unii bebeluși își fac greață, dar e un semn subtil), e mai apatic după, eventual are și alte simptome (febră, diaree) și repetă procesul, mai ales dacă încercăm să îl dăm din nou să bea.

Acestea ar fi câteva motive să consultați un medic, vărsăturile fiind chiar motiv să vă prezentați în urgență. 

 

 

Putem face ceva pentru a-l ajuta pe bebe să nu mai regurgiteze asa frecvent?

 

Da și nu (iubesc răspunsul ăsta clar!)

Da: 

  • Putem, după masă, fie că bebe e hrănit la sân, fie că mănâncă cu biberonul, să îl ridicăm să râgâie (să eructeze, dacă vreți termenul medical). Îl luăm sus pe umăr/ pe pieptul nostru și îl batem pe spate, tot între omoplați și lovim ritmic și relativ cu putere ( să se audă puțin; mângâierile sunt drăgălașe dar ineficiente). Unii râgâie imediat, alții după 15-20 de minute. Totuși, râgâitul nu e vital, dacă bebe doarme tun după ce a mâncat, sunt slabe șansă să îl supere ceva (aerul în stomac doare), așa că noaptea, când avem ochii cârpiți de somn și bebe a adormit, ne putem lipsi.
  • Se mai recomandă, tocmai pentru evitarea regurgitatului, să nu îl prea manevrăm pe bebe după ce a mâncat; nu mă refer că nu îl putem muta în pătuț sau dacă are scutecul plin cu scaun să îl lăsăm așa cu orele, dar e bine să evităm avionașul și „hopa sus!”, chiar dacă pe el îl distrează teribil asta. Și am mai găsit ceva interesant, un mod diferit de schimbare a scutecului (găsiți instrucțiunile aici).
  • Dacă avem un copil alăptat care în timpul suptului pare că înghite „ca haplea”, e bine să verificăm dacă reflexul de ejecție a laptelui din sân nu e prea puternic, adică laptele, în loc să vină așezat și liniștit, țâșnește cu putere în gurița copilului și el se luptă cu acest jet. Mai multe pe această temă vor apărea în curând într-un articol dedicat. 
  • Pentru copiii hrăniți cu biberonul, chiar dacă ei sunt capabili să mănânce 120 ml în 5 minute, e foarte posibil ca înghițitul acesta continuu, fără un pic de pauză, să creeze discomfort (trebuie să ne punem mereu în situația lor: oare noi cum ne-am simți dacă am mânca masa de prânz, 2 feluri și desert, în 5 minute? Probabil balonați și irascibili.) Așa că putem crește durata mesei cu biberonul la măcar 20 de minute: îi dăm 3-4 înghițituri, apoi scoatem tetina din guriță, respirăm, povestim, mai dăm 3-4 înghițituri și tot așa; pentru a evita înghițitul de aer în timp ce scoatem/ reintroducem tetina în guriță, putem ține biberonul înclinat, încât vârful tetinei să fie mereu plin cu lapte… și ne mișcăm repede. 

Nu:

  • Există așa numiții happy spitters ( „scuipătorii fericiți”), care regurgitează toată ziua bună ziua, dar cresc văzând cu ochii, sunt veseli și nu par să fie deranjați de nimic. Asta e, spălăm hainele mai des, dar nu avem motive să intervenim în vreun fel. 

Să fiți sănătoși!


 *măsurile de prim ajutor nu sunt obiectul acestui articol; pentru acelea vă încurajez și acum, cum o fac mereu, să mergeți la cursuri de prim ajutor!

Sursa foto: https://childrensmd.org

Informațiile pe care le veți regăsi aici nu țin locul unui consult de specialitate!

Unde mă găsiți?

Pentru consultațiile în alăptare fac echipa bună cu Cuibul berzelor și mă găsiți la numărul de telefon 0743 349 295 sau puteti completa formularul de mai jos.

14 + 1 =

Pledoarie pentru apă și săpun

Au trecut mai bine de 150 de ani de când Semmeilweis a descoperit că spălatul pe mâini literalmente salvează vieți, deschizând ușa spre era dezinfectanților și a sterilizatoarelor. Și e grozav că am ajuns aici și nu se mai moare de febră puerperală și de alte zeci de boli trasmise prin mâna murdară, e grozav că găsim în spitale aceste nestemate ale progresului, fără de care ne-ar mânca bacteriile la propriu.

Ce e mai puțin grozav e ce observ când merg în vizită la nou-născuți: din ce în ce mai des văd sticle de dezinfectant (profesional, care ucide tot și ia și un strat de piele) și chiar mi se atrage atenția că înainte de a intra la bebe, să apăs pe pompiță, făcând abstracție de faptul că după salut, prima mea întrebare este „Unde aș putea să mă spăl pe mâini?”

Din dorința noastră de a-l proteja pe bebe, am virat spre extreme. Da, organismul bebelușului, mai ales în primele luni de viață, este mai fragil și mai predispus infecțiilor severe și e obligatoriu să ne spălăm pe mâini înainte de a ne apropia și a-l atinge, însă nu e fiziologic să ne maverăm copiii cu mâini „chirurgicale”, sterile, pentru că bebelușul are nevoie să se integreze în flora bacteriană a familiei, care, în mod normal, conține bacterii prietenoase (cu cât ele sunt mai multe, cu atât nu le dau voie bacteriilor periculoase să se dezvolte). Apoi, acești dezinfectați de regula conțin alcool…mult (către 70%), care poate fi inspirat sau chiar lins de bebeluși (Câți nu ați pățit să îl țineți pe bebe în brațe și să simțiți imediat o ventuză curioasă și dornică de suzetat?) Nu că ar fi o cantitate atât de mare încât să aibă efecte nocive asupra copilului, dar cui i-ar placea ca de nenumărate ori pe zi să tot inspire sau să ia câte o gură de alcool cu gust de detergent? Și apoi mai e ipoteza igienei din bolile alergice: bolile alergice ( dermatita atopică, alergiile alimentare, astmul, rinita alergică) sunt din ce în ce mai frecvente și una din ipotezele acestei creșteri alarmante este chiar mediul hiperprotejat, spălat și dezinfectat în care ne creștem copiii. Să nu deduceți de aici că vă îndemn să nu mai faceți curat în casă, să vă lăsați copiii murdari și să mănânce de pe jos. Însă echilibrul e cel mai bun în toate!

Care e alternativa? Spălatul pe mâini cu apă și săpun: după ce am schimbat scutecul, după ce venim de afară, după ce am folosit toaleta, după ce ne-am suflat nasul și am aruncat șervețelul la gunoi, după ce ne-am murdărit mâinile lucrând ceva, după ce am mângâiat câinele sau pisica… Oricine intră în casă și vrea să îl salute pe noul membru al familiei trebuie să se spele pe mâini. Iar cine e răcit…să stea acasă la el și să vină în vizită când e sănătos.

Dezinfectantul e al cadrelor medicale și al colectivităților, săpunul e al tuturor! 

 


Sursa foto: www.cdc.gov

Informațiile pe care le veți regăsi aici nu țin locul unui consult de specialitate!

Unde mă găsiți?

Pentru consultațiile în alăptare fac echipa bună cu Cuibul berzelor și mă găsiți la numărul de telefon 0743 349 295 sau puteti completa formularul de mai jos.

7 + 10 =

Somnul copilului mic – dificultăți și soluții

Autor: Raluca Ilca

Așa cum adulții au dificultăți de somn, nici copiii nu sunt scutiți de acest fel de probleme. Nici cei mici, nici cei mari. Este chiar o problemă foarte comună. Vestea bună este că, pentru toate aceste probleme, există soluții. Vestea și mai bună este că, de cele mai multe ori, soluțiile sunt chiar la îndemâna dumneavoastră, a părinților. Având la dispoziție informații corecte, cu determinare, cu perseverență și cu suportul celorlalți adulți implicați în îngrijirea copilului, lucrurile se pot îmbunătăți foarte repede. Nu ezitați să căutați ajutorul necesar. Pentru situațiile mai dificile puteți, și vă îndemn, să solicitați ajutorul unui specialist. Despre ce reprezintă un somn sănătos și motivele pentru care trebuie să corectăm tulburările de somn puteti citi aici. 
Pentru că, deja știm, este mai bine să previi decât să tratezi, prima măsură care poate fi luată pentru tulburările de somn este prevenirea apariției lor. Așadar, vă îndemn să începeți să implementați măsurile de igienă a somnului (pe care le găsiți aici) cât de timpuriu posibil.

Totuși, dacă aceste probleme apar, aveți câteva instrumente prin care să le identificați și câteva sfaturi despre cum să le abordați.

 

Nevoia de ajutor pentru adormire și readormire

Mulți părinți simt frustrare din cauza faptului că trebuie să legene copilul pentru ca acesta să adoarmă, iar când se trezește noaptea, legănatul trebuie reluat; alți părinți ajung să plimbe copilul în mașină pentru adormire. Obosiți, ar face orice doar pentru ca cel mic să adoarmă. Dacă aceste soluții functionează pe termen scurt și în situații particulare, pe termen lung, ele determină apariția unor obiceiuri nedorite de adormire. Copilul ajunge să facă asocieri de tipul:” ca să adorm, e nevoie să fie mama prezentă”, sau, ”ca să adorm trebuie să fiu legănat/ă”. Și noi, adulții, avem propriile noastre asocieri ca, de exemplu, prezența unei anumite perne pentru a adormi. Dacă perna lipsește, ne foim și ne răsucim până adormim. Dacă o găsim, adormirea vine de la sine. Asta înseamnă că asociem perna cu adormitul. Dacă un copil refuză să meargă la culcare dacă nu e prezent un adult, părintele devine practic ”perna” copilului. Exact asta se întâmplă cu copiii care au nevoie să fie legănați, răsfățați sau ținuți în brațe pentru a adormi. Cei pentru care e nevoie să fie plimbați cu mașina, în cărucior sau în marsupiu pentru a adormi, au ajuns să învețe asocierea dintre somn și aceste mișcări. Când aceste elemente lipsesc, copilul nu adoarme. Asta înseamnă că este deja o problemă numită ”asocierile nepotrivite de adormire”.

Pe parcursul unei nopți, este normal ca atât adulții, cât și copiii să se trezească de mai multe ori. Adultul nu conștientizează ca s-a trezit si readoarme imediat. Copiii mici, însă, când se trezesc, plâng și fac tot ce pot pentru a atrage atenția părinților. Și răspunsul natural al adultului este de a încerca să-l consoleze. El poate simți că este nevoie să ajute copilul să readoarmă. Și face asta fie legănându-l, fie ținându-l în brațe, fie hrănindu-l sau punându-se în pat alături de el. Făcând asta, copilul învață că, plângând, întotdeauna părintele va veni să îi ofere acest ”ajutor”. Asta duce la inablitatea copilului de a readormi fără compania adultului. Copilul devine astfel dependent de adult. Deși știe asta, părintele se luptă cu două tendințe: de a interveni pentru a ajuta copilul să readoarmă, respectiv, de a face ceva pentru a-l ajuta să învețe să adoarmă singur.

 

Și acum, marea enigmă! Cum poate un copil să învețe să adoarmă fără ajutor?

Dragi părinți, aflați că un copil mai mare de aproximativ 4 luni (uneori chiar mai puțin) este capabil să adoarmă singur odată ce i se dă șansa. Asta nu înseamnă că de azi, gata! vă hotărâți că el va adormi singur și că trebuie să ignorați complet plânsul copilului. Nicidecum! Prima preocupare este să ne asigurăm că micuțul este în siguranță. Trebuie să ne asigurăm și că plânsul nu se datorează foamei, unui disconfort sau scutecului murdar. Copiii pot plânge din cauza durerilor datorate erupțiilor dentare, durerilor de urechi sau de gât, acestea trezindu-l din somn. În aceste situații, veți fi nevoiți să raspundeți nevoilor lor. Nou- născuții și copiii mici (până la 4-6 luni) au nevoie de grija părinților pe parcursul nopții și chiar să fie hrăniți. Începând însă cu vârsta de 6 luni, ei sunt capabili să doarmă toată noaptea. 70-80% dintre copiii de 9 luni, cu ajutor, ajung să doarmă fără treziri, pe tot parcursul nopții. Desigur, și copiii au perioade mai dificile. Perioadele de boală sau perioadele de dezvoltare motorie accelerată pot determina tulburarea somnului.

În jurul vârstei de 18 luni ,mulți copii mai au doar un somn peste zi, cu o durată de 30 min- 3 ore. Asigurați-vă că somnul de amiază nu este prea apropiat de ora de mers la somn seara. Somnul poate fi afectat și de frici, de coșmaruri, de salturi în dezvoltarea motorie și cognitivă a copilului, de nevoia de autonomie sau de dezvoltarea imaginației. Asigurați-vă însă că respectați rutina, comunicați copilului regulile și întăriți-le. Fiți consecvenți! Puteți de asemenea să încercați folosirea unui obiect ”securizant”, precum o păturică sau o jucarie de plus, pe care să o dați copilului în pătuț.

Pentru a corecta problemele de somn, copilul trebuie să învețe noi asocieri de somn. Este bine ca el să învețe să nu mai depindă de răspunsul adultului. Și asta, pentru toate reprizele de somn, de peste zi și de pe parcursul nopții. Cel mai bine este să începem antrenamentul cu somnul de noapte. Și cum credeți că se va desfașura acest proces? Credeți că veți avea toată cooperarea copilului? Ei bine, trebuie să vă pregătiți de manifestarea nemulțumirii pentru noile obiceiuri, și anume…plânsul. Așa că, propunerea mea este să nu începeți aceste noi rutine în perioade mai atipice pentru familie, de tranziție sau mai tensionate. Cât de repede sau cât de greu se va ajunge la rezultatul dorit depinde de mai mulți factori, printre care și de temperamentul copilului. Tineți deci cont că nu depinde chiar totul doar de dumneavoastră, dar că ceea ce fac adulții este decisiv. La început,copilul va riposta, va plânge. Au existat numeroase preocupări în legătură cu posibilitatea ca aceste tehnici să dăuneze dezvoltării emoționale și sănătății mentale a copilului. Studiile care au urmărit copiii până la vârsta de 6 ani arată că nu există diferențe de dezvoltare între copiii care au beneficiat de aceste intervenții comportamentale și cei care nu au beneficiat. Aceste măsuri nu au consecințe negative pe termen lung, ele fiind eficiente pentru ameliorarea tulburărilor de somn la copii și pentru ameliorarea simptomelor depresive ale mamei. Deși e greu de tolerat plânsul copilului, reamintiți-vă că doar pentru că doriți să-l învățați asta nu înseamnă ca sunteți un părinte rău sau că vă abuzați copilul. Nicidecum! Dacă sunteți bine organizați și consecvenți pe durata procesului, veți avea succes. Veți putea să-l încurajați și să-l reasigurați, în același timp în care îl ajutați să adoarmă de unul singur.

 

Care e planul?

Următorul plan se poate implementa pentru copiii cu vârsta între 6 luni și 3 ani. Uneori chiar ceva mai devreme, începând de la 4 luni.

După ce respectați rutina obișnuită pentru somn, puneți copilul în pătuț sau în pat. El poate fi treaz sau somnoros. Salutați-l de noapte bună și părăsiți camera, asigurându-vă că există o sursă de lumină difuză. Dacă începe să plângă, intrați în cameră doar dupa doua minute. Când intrați, nu faceți lumină în cameră și nu luați copilul din pătuț. Nu raspundeți nici diferitelor solicitări. Îl puteți consola vorbindu-i șoptit sau mângâindu-l pe spate. După unul sau două minute, părăsiți camera din nou. Nu amânați plecarea. Apoi, chiar dacă plânge, măriți intervalul și reveniți în camera după cinci minute. Dacă el continuă să plângă și după cele cinci minute, intrați iar pentru unul-două minute, maxim. Pentru fiecare interval creșteți durata șederii afară astfel: 2, 5 10, 15 minute. Asigurați-vă întotdeauna că nu stați mai mult de 2 minute în cameră cu el. Desigur, doar dumneavoastră puteți aprecia cel mai corect durata de așteptare în afara camerei. Unii copii tolerează mai mult, alții mai puțin. Și bineînțeles, depinde și de toleranța dumneavoastră. Dar e foarte important să fiți consecvenți, indiferent de intervalul stabilit. Altfel, faceți mai mult rău decât bine, reîntărind comportamentului de semnalizare al copilului. Pentru că un minut de plâns al copilului ne poate părea o eternitate, cel mai bine este să cronometrați . Și pentru trezirile de pe parcursul nopții este nevoie să așteptați o perioadă înainte de a-i sări în ajutor. Dați-i ocazia să readoarmă singur.
Scopul nostru este de a-l ajuta treptat să se obișnuiască cu adormitul fără ajutorul părintelui. Va deveni din ce în ce mai sigur pe măsură ce va învăța că sunteți aproape, chiar dacă nu sunteți în cameră cu el. Învață că veți veni dacă va avea nevoie, dar că nu ar trebui să aibă nevoie de dumneavoastră pentru a adormi. Acest proces poate fi foarte greu pentru părinți. Număratul minutelor în timp ce copilul plânge poate fi foarte greu de gestionat. De fapt, sunt șanșe mari ca tot procesul să fie mai greu de tolerat pentru părinte decât pentru copil. Dar aceasta este cheia succesului în a-l ajuta să capete rutine sănătoase de somn. Amitiți-vă că, neluând copilul din pătuț, îl ajutați să învețe adormitul singur.

Acest plan trebuie respectat de către toți adulții implicați în îngrijirea copilului: părinți, bunici sau frați mai mari. Fiecare va fi tentat să-l ia în brațe pentru a-l consola. Dar trebuie să fiți consecvenți pentru a reuși. Vă sabotați dacă veți hotărî să-l ridicați, chiar și cu gândul că doar de data aceasta, sau daca intrați în cameră mai repede, chiar și pentru a-i da suzeta aruncată de el.

Copilul ar trebui să-și îmbunătățească abilitatea de a adormi singur după mai multe astfel de nopți (între 3 si 14 zile). E bine să începeți programul într-o zi de vineri, pentru a putea recupera din somn până vă reluați activitatea. Dacă după cinci nopți nu se văd progrese, trebuie să vă asigurați că toată lumea respectă planul îndeaproape. Se poate și ca micuțul să aibă nevoie de mai mult timp pentru adaptarea completă la schimbare. Fiind persistent și necedând, veți reuși.

Pentru părinții cărora nu le-ar fi la îndemână o astfel de abordare, se poate ca acest proces să fie făcut gradual, pe o durată mai mare de timp. Treptat, trebuie renunțat la câte un element din rutina obișnuită de adormire. Dacă, de exemplu, rutina implică ținutul copilului în brațe și plimbatul prin casă până adoarme, renunțați pentru început la plimbat și păstrați celelalte elemente. După ce noua rutină funcționează, renunțați și la ținutul în brațe, punând copilul lângă dumneavoastră, în pat. Continuați până ajungeți la adormirea copilului fără prezența părintelui. Odată ce ați scos un element, nu reveniți la el, chiar dacă veți fi tentați. Și cu această abordare copilul va solicita păstrarea vechii rutini, tot prin plâns.

Ce facem când copiii sunt mai mari?

Uneori copiii mai mari au și ei tulburări de somn. De multe ori părinții stau alături de ei până ce aceștia adorm. Acest comportament devine greu de întrerupt odată ce a devenit obișnuință pentru copil. Și în cazul lor, noua rutină trebuie folosită constant, inclusiv pentru somnul de amiază, precum și pentru trezirile din timpul nopții. În funcție de nivelul de dezvoltare, puteți deja să-i explicați copilului dumneavoastră de ce doriți să faceți lucrurile într-un anumit fel, de ce e important să respectați un program și chiar și despre somn și despre ce înseamnă un obicei sănătos. Atât pentru noi, adulții, cât și pentru copii, întâmplările, chiar dacă sunt neplăcute, sunt mai ușor de acceptat dacă le înțelegem sensul.
Explicați-i mai întâi copilului că veți sta cu el până când adoarme, dar nu în pat, ci așezat pe un scaun lângă pat. Acesta însă nu este un prilej de socializare. Nu comunicati cu el și evitați contactul vizual. Vă va provoca cu diferite întrebări. Nu cedați și așteptați în liniște să adoarmă. Deși primele nopți veți avea impresia că nu aveți șanse de reușită, veți vedea că micuțul va învăța destul de repede că sunteți ferm și nu cedați, astfel că va renunța el la a mai încerca să vă provoace. Faceți așa câteva nopți la rând, apoi mutați scaunul la distanță mai mare față de pat și mai aproape de ușă. Pe parcursul mai multor nopți, repetați figura aceasta până când veți ieși cu scaunul din cameră. Pentru copiii care nu coboară din pat, ușa poate fi lăsată deschisă. Depinzând și de copil, procesul aceasta va dura între una și trei săptămâni. Pentru copiii mai mărișori , anumite recompense ar putea fi de folos, pentru încurajare și pentru creșterea motivației. Recompensele pot fi mici surprize sau o față zâmbitoare într-un tabel, pentru a monitoriza evoluția. Menționați mereu că apreciați faptul că depune efort și că vedeți că face progrese.

Ce facem când copiii cer mereu mâncare sau apă noaptea?

Pentru un nou-născut este firesc să aibă mese inclusiv pe parcursul nopții. Când deja copilul are câteva luni, acesta nu mai are nevoie. Copiii care simt foame noaptea se pot trezi de foarte multe ori și nu vor reuși să readoarmă fără a fi hrăniți. Cei care sunt hrăniți de mai multe ori noaptea ar putea învăța să simtă foame la acele momente, chiar dacă mâncarea nu e necesară. Sarcina părintelui este aceea de a învăța copilul să aleagă alte momente pentru a da curs senzației de foame. Copiii de cel putin 5- 6 luni nu ar avea nevoie să bea mult lapte în timpul nopții, ci de maxim 2 sau 3 ori, și doar timp de 2 sau 3 minute, o dată. Se poate schimba și acest obicei de a hrăni inutil copilul noaptea. Trebuie initial scăzută frecvența hrănirii. Dacă copilul se trezește la fiecare 2 ore, așteptați să treacă cel puțin cu o jumătate de oră în plus între episoade. Creșteți a doua noapte intervalul cu încă 30 minute și continuați acest proces până când este eliminată masa de noapte cu totul. Acest lucru se va întâmpla în 2-3 săptămâni. De asemenea, treptat, puteți reduce și cantitatea de lapte băut la o masă.

Problema limitelor: ce este și ce facem cu ea?

Această problemă începe mai frecvent după vârsta de 2-3 ani. Se întâmplă când copilul refuză să meargă la somn sau face dificilă părăsirea camerei de către părinte. Se poate petrece în orice moment al zilei, la somul de amiază sau la cel de peste noapte. Părinții trebuie să știe că ei sunt cei care decid ora de culcare a copilului. Ar trebui ca ora să fie aproximativ aceeași în fiecare zi și să nu varieze doar pentru că ni se pare că piticul e mai activ sau pare mai somnoros. Când doresc să continue jocul și să amâne mersul la somn, copiii pot fi foarte creativi în găsirea de soluții. Cer îmbrățișări, șervețel, un pahar cu apă, încă o poveste, puțină lumină în cameră, apoi lumina stinsă, cer să mergeți la el pentru a vă spune ”ceva ”. Uneori e chiar dificil pentru părinte să-și dea seama când cererile acestea sunt chiar motivate, sau când sunt doar o formă de amânare a culcării. Trebuie să fiți fermi și consecvenți când le răspundeți. Dând curs cerințelor, veți încuraja doar comportamentul lor și nu veți respecta planul inițial. Copiii au nevoie ca părinții lor să impună limite bine definite. Având stabilite niște limite, lumea lor devine mai predictibilă și mai sigură.
Pentru copiii care nu rămân în pat, o soluție este să puneți o portiță la ușă, iar dacă copilul este suficient de mare, încât să treacă peste ea, să închideți ușa camerei. Doar până când învață să rămână în pat. Îl veți asigura că, de îndată ce nu va mai părăsi patul, veți lăsa bucuroși ușa camerei deschisă. Evitați să reveniți în cameră pentru a-l consola, puteți în schimb să-i spuneți câteva cuvinte într-o manieră calmă, de dincolo de ușă. De fiecare dată, așteptați un interval mai lung de timp pentru a-i răspunde. Dacă folosiți portița, stați astfel încât să nu vă poată vedea. Pentru a nu-l speria, prima data când vă strigă așteptați doar câteva secunde pentru a-i raspunde. Va ști astfel că sunteți aproape. Creșteți însă apoi intervalul până la câteva minute. Uneori copiii vor adormi pe podea sau chiar lângă ușă în timpul procesului de învățare. Copiilor mai mari, avertismentul că veți închide ușa dacă nu stau în pat le este apoi suficient pentru a se conforma. Asta doar în condițiile în care chiar vă respectați avertismentul. Uneori, un sistem de recompense, pentru unii copii, poate fi de mare ajutor. Pentru ca schimbarea să se și producă, e nevoie ca fiecare adult implicat în îngrijirea copilului să cunoască noua rutină și să păstreze noile reguli și în absența dumneavoastră.

Țineți minte că atitudinea părintelui trebuie să fie una fermă, dar blândă. În nici un caz nu e adecvat să amenințăm copilul, să strigăm la el sau să-l bruscăm. Dacă simțiți că sunțeți la limita răbdării, cereți ajutor altui adult, care să continue procesul. Luați o pauză, respirați adânc de câteva ori sau faceți orice stiți că vă ajută să diminuați tensiunea. Cu perseverență, veți reuși!

Raluca Ilca este medic rezident de psihiatrie pediatrică la Clinica de Psihiatrie Pediatrică din Cluj- Napoca, în formare în psihoterapii cognitive și comportamentale. 


Bibliografie: 

Centrul de Somn al Universitățiii California: https://www.uclahealth.org/sleepcenter/sleep-and-children#top
Fundația Somnului –https://www.sleepfoundation.org/articles/children-and-sleep
IACAPAP Textbook of Child and Adolescent Mental Health – Sleep disorders in children and adolescents- a practical guide
Rutter’s Child and Adolescent Psychiatry, sixth edition- Sleep interventions: a developmental perspective

Informațiile pe care le veți regăsi aici nu țin locul unui consult de specialitate!

Unde mă găsiți?

Pentru consultațiile în alăptare fac echipa bună cu Cuibul berzelor și mă găsiți la numărul de telefon 0743 349 295 sau puteti completa formularul de mai jos.

12 + 15 =

Fimoza- mit sau realitate?

Autor: Dan Andriuc

Una dintre grijile cel mai frecvent întâlnite în rândul mamelor sau bunicilor de băieți (încă nu se știe de ce tații nu par îngrijorați de acest aspect) este să afle dacă aceștia au sau nu fimoză. În general se prezintă la camera de gardă sau în ambulator chiar din primele săptămâni după naștere pentru a lămuri această problemă.

 

Fig. 1: Fimoza fiziologică

 

Răspunsul este în majoritatea cazurilor pozitiv: „Da, copilul dumneavostră are fimoză, dar… este fiziologică pentru vârsta lui.” Până la vârsta de 3-4 ani, majoritatea băieților au fimoză, orificiul prepuțial fiind strâmt în mod natural, uneori existând chiar și aderențe între prepuț și gland (aderențe balano-prepuțiale), iar decalotarea este imposibilă.

 

 

Fig.2: Leziune produsă de decalotarea forțată

Recomandările actuale contraindică decalotarea forțată deoarece pot apărea mici “fisuri” (plăgi superficiale) la nivelul tegumentului prepuțial. Acestea se vor vindeca prin cicatrizare, cu apariția unui țesut fibros, inextensibil, crescând astfel riscul de apariție a fimozei cicatriciale, care va necesita de cele mai multe ori tratament chirurgical.

 

 

Fig. 3 Depozite de smegmă

 

Unii părinți se mai prezintă îngrijorați la camera de gardă pentru că au observat apariția unei formațiuni albicioase, a unei „pungi cu puroi” sau a unui chist albicios la nivelul penisului.

De fapt acestea reprezintă depozite de smegmă– o substanță urât mirositoare, de culoare alb-gălbuie, formată din celule epiteliale moarte și sebum care ajută de cele mai multe ori la separarea treptată a aderențelor dintre gland și prepuț (aderențele balano-prepuțiale).

 

 

 

Există și cazuri în care se indică tratament medicamentos/chirurgical înainte de împlinirea vârstei de 3-4 ani:

  • Fimoze strânse – orificiul prepuțial este punctiform, copilul prezintă dureri la micțiune, jetul urinar este subțire/filiform. În aceste cazuri, din cauza faptului că prepuțul acționează ca un obstacol, există riscul apariției infecțiilor urinare precum și a altor a

    Fig.4 Balanita xerotica obliterans

    fecțiuni ale aparatului urinar.
  • Investigații urologice (cistoscopie, cistografie etc)- meatul urinar nu este vizibil/accesibil.
  • Fimoza cicatricială – decalotări forțate în antecedente sau infecții locale repetate care au favorizat apariția țesutului fibros inextensibil.
  • Balanita xerotica-obliterans

 

 

Tratamentul fimozei poate fi medicamentos (îndeosebi în cazul fimozelor largi) prin aplicații locale de corticoizi pentru o perioadă de 4 săptămâni sub îndrumarea și supravegherea medicului.

Tratamentul chirurgical necesită de obicei spitalizare de o zi. Recuperarea postoperatorie este rapidă, durerile/usturimile locale sunt minime, apărând la primele micțiuni și fiind ameliorate de tratamentul antialgic local și sistemic, copilul fiind externat în ziua operației dacă nu există alți factori de risc. După câteva zile, când edemul local postoperator s-a retras, chirurgul pediatru va revedea copilul pentru a-l decalota, părinții fiind sfătuiți să efectueze ulterior această manevră la fiecare băiță, reducând astfel riscul reapariției aderențelor balano-prepuțiale.
Firele de sutura folosite sunt resorbabile, astfel că nu trebuie suprimate. Riscurile intervenției chirurgicale sunt ca pentru orice intervenție chirurgicală, de la hemoragie locală, infecție, vindecarea cu o cicatrice care împiedică în continuare decalotarea, la complicații mai grave cum este necroza glandului.

 

În concluzie, majoritatea cazurilor de fimoză sunt fiziologice și este bine să nu intervenim, așteptând ca timpul să își spună cuvântul. Dacă totuși, sunteți îngrijorați sau copilul dumneavoastră prezintă simptomele pe care le-am descris mai sus, este bine să vă adresați unui chirurg pediatru pentru consult și, la nevoie, tratament de specialitate.

Dan Andriuc este medic specialist Chirurgie Pediatrică la Spitalul Clinic Municipal “dr Gavril Curteanu” din Oradea


Surse foto:

Fig.1: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK525972/

Fig.2: https://www.simshospitals.com/foreskin-problems-boys/tightforeskin/

Fig.3,4,5: http://www.paediatricsurgery.co.nz/phimosis.html ,  http://www.mjdrdypu.org/article.asp?issn=0975-2870;year=2014;volume=7;issue=1;spage=98;epage=99;aulast=Sali;type=3

 

Informațiile pe care le veți regăsi aici nu țin locul unui consult de specialitate!

Unde mă găsiți?

Pentru consultațiile în alăptare fac echipa bună cu Cuibul berzelor și mă găsiți la numărul de telefon 0743 349 295 sau puteti completa formularul de mai jos.

7 + 8 =

Convulsiile febrile: ce sunt și cum să reacționăm în fața lor

Inofensive dar impresionante, cam așa putem descrie convulsiile febrile. Îmi mențin teoria că atunci când începem să cunoaștem un lucru, ajungem să ne temem mai puțin de el. Așa că am găsit oportun să abordez și acest subiect, mai ales pentru că am văzut părinți luând decizii impulsive și periculoase în plină stare de panică sau fiind terifiați de gândul că vor avea un copil cu epilepsie. 

 

Ce sunt convulsiile febrile?

Convulsiile, în general, reprezintă o activitate electrică haotică la nivelul creierului  și care determină organismul să reacționeze într-un fel neobișnuit și ieșit din context. Convulsiile febrile (CF), în particular, reprezintă apariția acestei activități haotice în contextul febrei, mai ales când temperatura este în curs de creștere. Tocmai din această cauză nu le prea putem anticipa și nu le prea putem preveni, pentru că în momentul 0 copilul era bine, a crescut temperatura și el a făcut convulsia și abia apoi am descoperit că, de fapt, avea febră. Tipice sunt convusiile generalizate, tonico-clonice, adică în primă fază copilul devine țeapăn (tonic), își întinde mâinile și picioarele, dacă era în picioare poate să cadă, după care are mișcări ritmice ale membrelor (clonice), poate să dea ochii pe spate, să piardă urină sau scaun, poate scoate sunete ciudate și se poate albăstri în jurul guriței.

Deși par că durează o veșnicie, în realitate majoritatea sunt foarte scurte, durând maxim un minut, unele se pot întinde până la 5 și chiar 15 minute. 

Vârsta la care apar este între 3 luni și 5 ani, fiind mult mai frecvente între 12 și 18 luni, când, de fapt, copiii au și multe episoade de infecții virale. 

După convulsie, copilul trece printr-o fază care se numește post-ictală sau post-critică, în care e mai somnolent, mai puțin „el însuși” și care durează până la o oră. Dacă cumva s-a intervenit cu medicație anticonvulsivantă (ați chemat ambulanța sau stați peste drum de spital), copilul va fi bleguț mai multe ore și chiar va dormi. 

Ce e important de reținut este că, așa cum spuneam chiar în introducere, CF sunt inofensive, ele nu lasă sechele, copilul se va dezvolta ulterior absolut normal. 

 

Sunt convulsiile febrile un semn de infecție gravă?

Nu! Ele apar cel mai frecvent în boli virale „banale”, cum sunt răcelile sau enterocolitele. Bineînțeles că un copil cu o infecție gravă de tipul meningitei poate să prezinte convulsii, dar după episod el nu va fi bine, merci, revenindu-și la starea inițială, cum fac copiii cu CF simple și va avea un examen clinic în general și neurologic în particular modificat. Medicul care va consulta copilul va putea să facă diferența între o convulsie simplă ( e generalizată, durează sub 15 minute, nu recidivează în următoarele 24 de ore ) și una complexă ( este focală, adică mișcările ciudate apar doar la o mânuță/ picioruș, nu la tot corpul, durează peste 15 minute și mai apare încă o convulsie în următoarele 24 de ore). Tot în timpul consultului, există șanse mari să se găsească și sursa febrei (un gât roșu, o otită) sau să îl ajutați dvs pe medic cu informații din istoricul recent al copilului (de exemplu, prezența diareei). Totuși, dacă febra e recentă, e posibil să nu se găsească sursa infecției și abia în zilele următoare să se contureze tabloul tipic unei anumite boli infecțioase.

O CF complexă, un examen neurologic care iese din limitele normalului sau apariția convulsiilor la copilul sub un an impun investigații suplimentare și internare cel puțin pentru supraveghere. În România suntem mai precauți, internăm cam toate cazurile, pe când vesticii sunt mai relaxați: dacă s-au asigurat că a fost o convulsie simplă, copilul e bine în momentul consultului și părinții s-au liniștit și au înțeles ce au de făcut în continuare acasă, familia se poate întoarce la domiciliu cu recomandări și suprveghere. Ce am mai văzut practicându-se și este total nejustificat este tratamentul antibiotic obligatoriu, uneori chiar la insistențele părinților, fără să existe nici măcar suspiciunea de infecție bacteriană. Antibioticul în viroze este inutil, face mai mult rău și în niciun caz nu tratează și nu previne CF! 

 

Convulsia febrilă = epilespie? 

Este un motiv de mare îngrijorare pentru părinți, însă vestea bună este că NU, prezența CF nu deschide ușa pentru apariția epilepsiei. Copiii de fel sănătoși, dar care au avut un episod de CF, au același risc de a face epilepsie ca populația generală. Riscul de epilepsie este mai mare atunci când în familie există antecedente de epilepsie, când copilașul are un retard neuro-motor sau când CF a fost complexă. Aceste situații particulare impun consult neurologic și investigații mai amănunțite. Dar, cum spuneam, majoritatea CF sunt simple.  

 

După un prim episod, există riscul de reapariție?

Cam 30% din copiii care fac CF au risc să le repete, lucru observat în special la copiii mai mici, ceea ce e oarecum logic, pentru că asta înseamnă că au mai mult timp până ajung la vârsta de 5 ani. Deci peste 1 din 7 copii nu le va mai repeta, un alt motiv să răsuflăm ușurați. 

 

Care sunt primele măsuri atunci când apare o convulsie (febrilă sau nu)?

  • punem copilul pe o suprafață plană, de regulă pe sol, într-un loc unde nu are riscul să se lovească de alte obiecte (picioare de pat, scaune, mese etc), întors într-o parte, și asta pentru că, dacă varsă, să nu aspire conținutul în plămâni, ci să îl dea afară;
  • încercăm să ne uităm la ceas, ca să putem aprecia cât a durat convulsia ( de regulă, panica e atât de mare, încât pare că trece o veșnicie până se oprește; s-a observat tendința clară a părinților de a supraaprecia durata, tocmai pentru că e un eveniment atât de impresionant);
  • nu încercăm să îi scoatem limba afară ca să nu și-o înghită (nu există riscul să și-o înghită în timp ce convulsionează, este doar un mit; apoi, încleștarea maxilarelor e așa de puternică, încât, fie ne mușcă de degete, fie își mușcă limba, un organ foarte vascularizat și inervat, așa că o să avem nu doar un copil care convulsionează, ci unul care și sângerează);
  • nu încercăm să îi introducem în gură medicamente, apă, lapte, etc (singura exepție este medicația anticonvulsivă, dar care nu se găsește la noi în forma de administrare orală);
  • nu îl pălmuim, nu îl scuturăm ( merge doar în filmele prost regizate, în realitate nu ajută la nimic, poate doar îi dă impresia părintelui că a făcut și el ceva… dar inutil);
  • sunăm la 112, mai ales dacă convulsia durează peste 2 minute; dacă aceasta s-a oprit între timp, ne prezentăm cât mai repede la medic;
  • cândva, în tot procesul aceasta, este oportun de măsurat temperatura corpului cu termometrul, nu cu mâna pe frunte și de administrat un antitermic, dacă copilul are febră ( informații generale despre febră găsiți aici iar despre măsurile de luat în caz de febră am scris aici); 
  • cele mai multe CF nu ajung aici dar, dacă convulsia se prelungește și ambulanța nu a ajuns, este momentul să începem manevrele de resuscitare, cu asigurarea căii aeriene, respiratiei și suportului circulator dacă copilul este in stop ( chiar dacă nu doresc nimănui să ajungă în această situație, este mai bine să ne pregătim de catastrofe, decât să le privim inerți cum ne schimbă viața; pentru acesta, vă încurajez să mergeți la cursurile de prim ajutor care se organizează în jurul vostru; vi-l recomand chiar pe cel care va fi în luna mai la Cuibul berzelor, susținut de medicii și paramedicii de la SMURD,  încă mai sunt locuri libere);
  • dacă sunteți în mașină sau pe stradă când are loc convulsia, asigurați-vă, în primul rând, că sunteți în siguranță, nu opriți în mijlocul drumului, trageți aer adânc în piept în timp ce parcați sau vă retrageți spre marginea șoselei/ trotuarului. Nu folosește nimănui să crească numărul de victime!

 

Pot să fac ceva ca să previn apariția CF?

Da și nu… Ce răspuns e ăsta?!

Am avea tentația să administrăm insistent antitermice, în ideea că, prevenind febra, prevenim apariția CF. Parțial e adevărat, o temperatură normală pune copilul la adăpost. Însă, cum spuneam și la început, CF apar de obicei în momentul de ascensiune a temperaturii și atunci, până ne-am prins noi că avem un copil febril, convulsia deja va fi apărut. Și mai știm bine că uneori, în ciuda administrării alternative de antitermice, temperatura oricum crește. De aici răspunsul ambiguu. Deși eu, personal, nu am văzut, colegii mai cu experiența mi-au povestit că au văzut copii intoxicați cu paracetamol, pentru că părinții erau terifiați de ideea unei noi CF, așa că au „asigurat afebrilitatea pacientului” până a ajuns în insuficiență hepatică. Dar noi nu o să facem asta, pentru că știm care sunt primele măsuri în caz de apariție a unei CF: 

  1. intindem copilul pe sol, pe o parte, îl ferim de lovituri;
  2. ne uităm la ceas și notăm durata convulsiei;
  3. sunăm la 112 sau, dacă criza a trecut, ne prezentăm la cel mai apropiat serviciu medical, nu înainte de a măsura temperatura și de a da antitermic dacă febra e prezentă. 

Deși sper să nu aveți nevoie de aceste informații, dacă situația o impune, vă doresc să vă fie de folos! 


Bibliografie

Kliegman RM, Stanton BF, St. Geme JW, Schor NF, Nelson Textbook of Pediatrics. 20th edition. Philadelphia: Elsevier. 2016

Bourrillon A, Pédiatrie pour le practicien; 6e édition. Paris Elsevier Masson. 2011

 

 

 

Informațiile pe care le veți regăsi aici nu țin locul unui consult de specialitate!

Unde mă găsiți?

Pentru consultațiile în alăptare fac echipa bună cu Cuibul berzelor și mă găsiți la numărul de telefon 0743 349 295 sau puteti completa formularul de mai jos.

12 + 1 =

Depresia postpartum

Autor: Raluca Ilca

 

Dragi părinți, întrucât sănătatea fizică și psihică a unui copil este influențată de sănătatea mamei, inclusiv de cea din perioada de dinaintea sarcinii, am ales să abordez o problemă de sănătate, care nu are parte de recunoașterea de care are nevoie, dar care se impune a fi prevenită, recunoscută și gestionată adecvat: depresia postpartum.

Perioada postpartum (de dupa nașterea unui copil) este una caracterizată de posibilitatea de apariție a trei modificari psihice: “baby blues”, depresia postpartum si psihoza postpartum.

Venirea unui copil în familie poate declanșa o mare varietate de emoții, de la bucurie la disperare. Se povestște adesea despre fericirea părinților odată cu venirea unui copil în familie, despre împlinirea și dragostea pe care aceștia le pot simți în legatură cu noul membru al familiei. Nu se prea vorbește însă despre faptul că pot apărea și situații neplăcute, unele chiar foarte dificil de controlat. Conform OMS, până la 75% dintre mame experimentează ceea ce se numeste “baby blues”, o stare caracterizată prin tulburări de somn si de apetit, prin iritabilitate, tristețe, plâns ușor sau neliniște, stare ce debutează, de cele mai multe ori, în primele 3-4 zile după naștere. Intensitatea acestor modificări este ușoară sau moderată, rezolvarea venind de la sine dupa doar câteva ore sau, maxim, după câteva săptămâni. Când însă aceste modificări sunt mai intense și durează semnficativ mai mult, s-ar putea să fie vorba despre depresia postpartum, boală care poate debuta oricând, din perioada sarcinii până la un an după naștere.

 

De ce ne interesează acest subiect când vorbim despre sănătatea copilului?

 

Ei bine, se pare că pentru copiii mamelor care dezvoltă depresie in timpul sarcinii, este un risc mai mare de a se naște prematur si cu o greutate mai mică. Un factor foarte important, care contribuie la dezvoltarea armonioasa a unui copil, este ingrijirea de care el are parte. Având în vedere că depresia afectează dispozitia, modul în care o persoană se percepe pe sine, modul de relaționare cu ceilalti, interacțiunea cu ceea ce îl înconjoară și nivelul de activitate, părintele care prezintă această patologie are dificultăți în a asigura copilului atenția si grija de care acesta are nevoie. Desigur, asta nu înseamna ca trebuie să-l învinovățim pe parinte. Cum ar putea cineva care nu se poate îngriji pe sine să răspundă nevoilor unui copil mic, situație care de altfel este o provocare chiar si pentru parinții fără această patologie? Asta nu inseanmă însă că putem ignora efectele negative pe care această situatie le are asupra dezvoltarii copilului. Pe termen scurt, apar dificultăți în formarea atașamentului, tulburări de somn si de hrănire, iar, pe termen lung, există un risc mai mare de a apărea tulburări emoționale, de gândire, comportamentale, de limbaj si de relaționare cu semenii. Evident, cu cât patologia părintelui este de mai lungă durată și cu cât numarul de episoade recurente este mai mare, cu atat riscul ca afectarea copilului sa fie pe termen mai lung este mai mare. Fară îngrijirea si tratamentul adecvate, această stare poate persista si poate aduce daune considerabile atât pentru părinte, cât și pentru copil. De aceea, cunoscând aceste lucruri, merită sa prevenim, să recunoastem si să tratam boala cât mai timpuriu.
Când vorbim de depresie postpartum nu ne referim neapărat la mamă. Deși această patologie afectează semnificativ mai frecvent mamele, ea poate să apară și la tată, iar părinții adoptivi nu sunt scutiti nici ei.

 

Ce este această depresie postpartum?

 

Toate aceste modificări sunt mult mai mult decât un moft, o zi proastă sau mai mult decât “caracterul slab” al părintelui. Și nu se pune problema învinovățirii cuiva. Este de fapt aceeași depresie, ca manifestare, care poate afecta pe oricine în orice moment al vieții, dar care, de data aceasta, este în directă legătură cu noul statut de părinte. Apare atat la persoanele care au mai avut episoade depresive, cât și la cele fără un astfel de istoric. Semnele si simptomele depresiei includ tristețea, lipsa de speranță, vina, devalorizarea sau neliniștea. Unii sunt iritabili sau furioși, își pierd interesul și plăcerea pe care le aveau înainte pentru diferite activități, se retrag social si prezintă un nivel scăzut de activitate. Apar dificultăți de atenție, de memorare, de învățare și în luarea deciziilor. Apar modificări de somn și de apetit și, nu de puține ori, se modifică, inclusiv, starea de sănătate fizică. Noul statut de părinte aduce doar el provocări dificil de trecut, iar depresia care apare și ea face ca totul să pară imposibil de depășit, copleșitor. Un parinte cu depresie postpartum poate să nu se bucure de prezenta copilului, poate gândi ca este un “părinte rău” și să se învinovățească pentru scăderea capacitații de îngrijire a copilului. În cazurile mai severe, se poate să apară gânduri care să îndemne la rănirea copilului sau chiar la suicid. Deși se întampă rar ca un parinte sa dea curs acestor gânduri, situația este deja una foarte gravă si necesită ajutor medical de urgență.
La baza acestei boli stau mai multi factori de risc, care acționează împreună. Printre aceștia, se numără antecedentele de tulburări afective, evenimentele stresante, lipsa suportului social, modificările fizice asociate sarcinii, modificările în relațiile cu ceilalți, îngrijorarea pentru copil si lipsa somnului. Tot in perioada sarcinii și a nașterii, apar modificări ale hormonilor de stres, tiroidieni si sexuali. Toți acesti factori ajung ca , la nivelul creierului, să determine unele modificări ale unor neurotrasmițători (substanțe responsabile de comunicarea dintre celulele nervoase ale creierului, adică a neuronilor) precum serotonina, dopamina, noradrenalina sau acetilcolina. În consecință, este afectată buna funcționare a unor regiuni ale creierului, fapt care determină apariția simptomelor depresiei.

 

Dar ce poate face o persoană care se regasește în această situație?

 

Aflați întâi că boala nu este una rară, depresia postpartum afectând aproximativ 1 din 7 mame. Dacă mama este mai tânără de 18 ani, boala apare chiar mai frecvent. Deși toată această experiență legată de sarcină, naștere și viața de după nașterea unui copil este idealizată aproape peste tot, trebuie menționat un aspect important: nu există sarcină perfectă, nastere perfectă, copil perfect sau părinte perfect! Fiecare dintre noi facem ceea ce putem si cum știm mai bine. Cu îngrijirea adecvată si suportul necesar, părintele cu depresie se recuperează si ajunge să se bucure de viața în familia sa.

 

Când să apeleze părintele la un medic?

 

Dacă starea de neliniște, tristețea sau îngrijorarea nu dispar după două săptămâni sau chiar par să se agraveze, daca nu puteți face față sarcinilor de îngrijire a copilului, dacă nu puteți face față sarcinilor zilnice, e momentul să cereti ajutor! Căutați ajutorul unui apropiat pentru îngrijirea copilului și al unui specialist în sănătate mintală. Dacă aveți gânduri de a face rău copilului sau de suicid, vă pot sta la dispoziție mai multe servicii: puteți suna la 112 sau la telverde antisuicid 0800.801.200, va puteți prezenta la camera de garda a Spitalului de Psihiatrie sau la cel mai apropiat serviciu UPU. Cautați imediat un prieten sau adresati-vă unui lider spiritual care sa vă îndrume spre serviciile specializate de ajutor.

 

Cum putem ajuta pe cineva care se află în această situație?

 

E important să ne stabilim așteptări realiste legate de experiențele celuilalt si de capacitatea lui de a face față nevoilor de zi cu zi. Țineti minte că fiecare părinte si fiecare copil este unic si nu e deloc benefic să comparăm oamenii sau familiile între ele. Să înțelegem că cei care au depresie postpartum pot dori să petreacă mult timp singuri. Poate fi dezamăgitor, dar țineți minte că asta nu are legatură cu dumneavoastră, ci face parte din boală. Oferiți-vă ajutorul pentru treburile zilnice, care devin mai dificil de îndeplinit când apare și un copil. Adesea prietenii și familia își oferă ajutorul în prima lună, dar s-ar putea ca nevoia sa fie aceeași sau chiar mai mare în lunile care urmează. Ajutați la îngrijirea copilului (inclusiv noaptea) sau găsiți alte persoane, care ar putea ajuta. Orice pauză sau șansă de a reveni la vechile interese ajută la starea de bine. Poate oferi , de asemenea, răgazul de a dormi. A face față depresiei postpartum este foarte greu. Recunoasteți eforturile celui drag indiferent de rezultat. Luați legatura cu medicul de familie sau cu medicul psihiatru si asigurați-vă că cel în nevoie are parte de sprijinul necesar (îl puteți chiar însoți, când e programat la consultul medical). Daca vă simțiți copleșiți, la rândul dumneavoastră, căutați ajutor. Există grupuri de suport pentru apropiații celor afectați de boală.

 

Cum se tratează această boală?

 

Depresia, in funcție de severitatea manifestărilor, poate beneficia de terapie suportivă, modificarea stilului de viață, terapie psihologică sau terapie medicamentoasă.
Terapia cognitiv comportamentală este o forma comună de tratament și suficientă în formele ușoare și moderate de boală. Aceasta te invață cum gândurile, sentimentele și comportamentele sunt legate între ele si cum le poți modifica pentru ca, apoi, să dobândești abilități de rezolvare a problemelor, să ajungi la gandire ratională (realistă), să poți gestiona stresul și să stapânesti tehnici eficiente de relaxare. Un alt tip de terapie este cea interpersonală, care ajută la redaptarea propriei persoane odată cu schimbarea rolului din relațiile cu ceilalti. Grupurile de suport aduc și ele beneficii, întrucât depresia postpartum și rolul de părinte ajung să determine izolarea de ceilalți, fapt care poate agrava situația. Acestea sunt un spațiu sigur, în care părinții împrtașesc idei, învață unii de la alții și se conectează cu cei care trec prin aceleași experiențe și care sunt capabili să îi înțeleagă.

A avea grijă de tine este foarte important, dar pentru un proaspăt părinte sarcina aceasta deja este mai dificilă. Căutați ajutor printre cei apropiați pentru a reuși să alocați timp pentru propriile nevoi. Exercițiile fizice regulate ameliorează dispoziția si ajută la gestionarea stresului. Alimentația adecvată si somnul cât de mult sunt de mare folos. Este important să petreceți timp făcând activități care vă produc plăcere, să căutați modalități de relaxare care să vi se potrivească și să stați în compania oamenilor care vă aduc bucurie.

Medicamentele (denumite antidepresive) se folosesc atunci când intensitatea simptomelor este mai mare. Există mai multe clase de medicamente cu mecanisme de acțiune diferite. Este important de stabilit, împreună cu medicul specialist,care dintre acestea sunt cele mai potrivite pentru fiecare situație în parte, analizând riscurile si beneficiile. Acestea aduc clar beneficii, dar cele mai bune rezultate apar atunci când terapia medicamentoasă este asociată intervenției psihologice.

În concluzie, recomand părinților să nu se simtă rușinați sau să nu se învinovățească pentru apariția bolii. Nu suferiți în tăcere! Depresia postpartum este o boală serioasă, dar tratabilă, iar cu ajutor adecvat, suferința se poate ameliora semnificativ. Amintiți-vă ca nu sunteți singuri și că nu sunteți singurii care prezintă aceasta tulburare. Căutați ajutor!

Pentru a putea înțelege mai ușor prin ce trece o persoana cu depresie, Organizația Mondială a Sănătății, împreună cu Matthew Johnstone, a propus o reprezentare sugestivă a depresiei în această animație.

Raluca Ilca este medic rezident de psihiatrie pediatrică la Clinica de Psihiatrie Pediatrică din Cluj- Napoca, în formare în psihoterapii cognitive și comportamentale. 


Sursa foto: https://online.nursing.georgetown.edu/blog/postpartum-depression-resources/

Bibliografie:
Asociația Americană de Psihiatrie- Depresia postpartum https://www.psychiatry.org/patients-families/postpartum-depression/what-is-postpartum-depression
Asociatia Canadiană de Sănătate Mintală- Depresia postpartum https://cmha.ca/documents/postpartum-depression
Organizația Mondială a Sănătății – Postpartum depression: a literature rewiew of risk factors and interventions https://www.who.int/mental_health/prevention/suicide/lit_review_postpartum_depression.pdf
Centrul pentru Controlul si Preventia Bolilor- Depresia la femei https://www.cdc.gov/reproductivehealth/depression/index.htm
Liana Deheleanu – Bazele biologice ale psihiatriei

Informațiile pe care le veți regăsi aici nu țin locul unui consult de specialitate!

Unde mă găsiți?

Pentru consultațiile în alăptare fac echipa bună cu Cuibul berzelor și mă găsiți la numărul de telefon 0743 349 295 sau puteti completa formularul de mai jos.

3 + 15 =

Așa arată ”o gură bună de lapte”

Așa cum spuneam și în primul episod al miturilor despre alăptare, o atașare corectă este cheia succesului în alăptare sau o atașare incorectă este rădăcina celor mai multor probleme. Împreună cu această atașare, este absolut esențial să învățăm cum arată un supt eficient și cum se vede dacă bebelușul înghite lapte sau doar suzetează.

Pe site-ul doctorului Jack Newman găsiți multe resurse utile și frumos explicate. Printre ele este și acest video, în care putem să vedem un bebeluș în primele sale zile de viață și care stă exemplar la sân ( gurița larg deschisă, bărbia în sân, nasul liber) și înghite „ca la carte” ( duce în jos bărbia, umple „gușa de pelican„ și face acea mișcare de unduire prin care înghite laptele).

 

Good Drinking

Informațiile pe care le veți regăsi aici nu țin locul unui consult de specialitate!

Unde mă găsiți?

Pentru consultațiile în alăptare fac echipa bună cu Cuibul berzelor și mă găsiți la numărul de telefon 0743 349 295 sau puteti completa formularul de mai jos.

8 + 2 =

Informațiile pe care le veți regăsi aici nu țin locul unui consult de specialitate!

Articole recente

Frenezia mamelonelor de silicon

Se vând ca pâinea caldă, de parcă am avea contracte cu firmele producătoare, se recomandă cu nonșalanță de către prietene, vecine, farmaciste, dar mai ales de către personalul medical din maternități, pe fondul epidemiei de „n-ai sfârcuri”, înainte ca mama să fie...

Atelierul de alăptare- ediția mai 2019

Dincolo de „instinct”, ceva „natural și minunat”, „hrană și iubire”, odată cu „medicalizarea” actului nașterii, care a adus atâtea beneficii, experiența alăptării a devenit, din păcate, mai degrabă o cursă cu obstacole decât un drum lin și sigur.Primele zile după...

Somnul copilului mic – dificultăți și soluții

Autor: Raluca Ilca Așa cum adulții au dificultăți de somn, nici copiii nu sunt scutiți de acest fel de probleme. Nici cei mici, nici cei mari. Este chiar o problemă foarte comună. Vestea bună este că, pentru toate aceste probleme, există soluții. Vestea și mai bună...

Pledoarie pentru apă și săpun

Au trecut mai bine de 150 de ani de când Semmeilweis a descoperit că spălatul pe mâini literalmente salvează vieți, deschizând ușa spre era dezinfectanților și a sterilizatoarelor. Și e grozav că am ajuns aici și nu se mai moare de febră puerperală și de alte zeci de...

Care e treaba cu regurgitatul bebelușilor?

Mulți părinți de bebeluși se sperie când văd că din gurița copilului iese lapte, imediat sau la distanță de masă, însoțit sau nu de râgâială… și spun, cu o grimasă terifiată că bebe varsă. Este bine să știm diferența dintre regurgitație și vărsătură, mai ales pentru...

Unde mă găsiți?

Pentru consultațiile în alăptare fac echipa bună cu Cuibul berzelor și mă găsiți la numărul de telefon 0743 349 295 sau puteti completa formularul de mai jos.

12 + 12 =