Pe Atul Gawande l-am descoperit în prima parte a anului trecut, citind The Checklist Manifesto, o carte despre istoria check-list-ului, cât de mult ne-a schimbat viața și cum a contribuit la progresul tehnologic de care beneficiem astăzi. Mi-am încheiat anul tot cu el, însă cu o carte care avea să îmi schimbe total optica asupra unor realități de care ne vom lovi fiecare: îmbătrânirea, boala, moartea.
Ne facem medici pentru că vrem să tratăm, să vindecăm, să asigurăm starea de sănătate a populației. Boala și moartea sunt pentru noi niște inamici și noi facem tot posibilul să îi eliminăm sau măcar să îi amânăm. Singurul curs în care am discutat despre instalarea firească a bătrâneții, cu hainele ei grele, a fost cursul de geriatrie, pe care, deși știam că voi fi pediatru, l-am urmărit cu mare plăcere, din pricina pasiunii cadrului didactic. Acolo am aflat că oamenii în vârstă au risc de cădere, că devin confuzi când sunt spitalizați, pentru că e un mediu străin pentru ei, că există scaune speciale pentru duș și că e bine să nu aibă praguri în casă.
Being mortal tratează tema iminenței morții și a tuturor proceselor ( medicale, emoționale, sociale) care se întâmplă în preajma ei.
Unde este limita între medicina curativă și cea paliativă? Când este momentul să oprești un tratament menit să vindece pacientul fără prea multe șanse și să începi să te ocupi de starea lui de bine în contextul unei boli progresive și mortale?
Care sunt dorințele reale ale unui vârstnic? Unde ar vrea să locuiască atunci când nu se va mai putea îngriji? Se pare că nevoia de independență și de sens nu dispar odată cu înaintarea în vârstă sau cu aflarea unui diagnostic.
Cum se schimbă prioritățile unei persoane care primește un diagnostic letal? Ce ajunge să conteze cu adevărat atunci când afli că mai ai doar câteva luni de trăit?
La toate aceste întrebări dorește cartea să ofere un răspuns, deși mi-a plăcut mult atitudinea umilă și fără pretenții de absoluturi pe care o are autorul.
O recomand oricui, pentru că avem o singură certitudine în viață, aceea că vom muri. Pentru că inevitabil avem sau vom avea persoane vârstnice sau bolnave între apropiați. Pentru că dacă nu vorbim despre ea, îi lăsăm puterea de a ne paraliza de teama. Dar o recomand mai ales colegilor mei, cadrelor medicale, pentru a ne reaminti că în centrul grijii noastre stă pacientul cu nevoile dar și cu dorințele lui.