Chiar dacă sunt momente în care ne bucurăm că putem să respirăm pe gură (când avem nasul înfundat, de exemplu), este important să nu uităm că respirația ar trebui să aibă loc în general pe nas. Atunci când respirația are loc pe gură în marea parte a timpului, spunem că este prezentă respirația orală. Ea este un semnal de alarmă, pentru că atrage după sine multe probleme, atât la adult, dar dacă ne gândim la copii, unde structurile sunt în plină formare, felul în care respiră le va afecta de la dezvoltarea feței până la capacitatea de concentrare.
Un copil care respiră preponderent pe gură va sta cu limba jos și nu lipită de palat, adică de cerul gurii. Rolul limbii, printre altele, e să sculpteze palatul prin presiunea pe care o exercită constant asupra lateralelor palatului. Dacă lipsește acest stimul constant, cerul gurii se va adânci, ceea ce numim palat înalt sau boltă palatină ogivală. De acolo maxilarul superior va deveni îngust și dinții nu vor mai încăpea pe arcadă, moment în care deja e bine să ne împrietenim cu un ortodont.
Palatul înalt creează cadrul potrivit pentru dezvoltarea vegetațiilor adenoidiene (polipilor, cum li se zice popular, dar nu e un termen corect), adică țesut limfatic ce stă în faringe în dreptul nasului și reacționează isteric la factorii de mediu, prin hipertrofie, adică creștere mai mult decât e cazul. De acolo iată un factor care contribuie în plus la îngustarea căilor respiratorii superioare și apariția cercului vicios. La semiologie am învățat că fața lungă dată de respirație orală poartă numele de facies adenoidian, pentru că era asociată cu prezența hipertrofiei de adenoizi. Tot faciesul ăsta era asociat cu performanțe școlare scăzute, din cauza faptului că oxigenarea creierul se face cu dificultate, astfel că apar probleme cognitive.
Un maxilar îngust nu permite ca urechea medie să se ventileze prea bine dar crește și riscul de infecții respiratorii, lucruri care, la rândul lor, cresc riscul de a dezvolta otite în mod repetat.
Respirația orală alterează calitatea și cantitatea salivei iar salivă joacă un rol foarte important în igiena orală, de aceea cariile sunt mai frecvente la aceste persoane.
Un alt aspect în care lovește respirația orală este calitatea somnului, cu forma cea mai severă, apneea obstructivă de somn, care la rândul ei, dacă ne uităm la studiile efectuate în rândul adulților, știm că crește riscul de boală cardio-vasculară, apariție a diabetului și somnolență împreună cu dificultăți la nivel cognitiv.
Copiii care prezintă respirație orală pot avea și dificultăți de învățare, din motivele pe care le-am descris mai sus, dar și probleme de ordin emoțional/ comportamental. De exemplu, copiii cu respirație orală au risc mai mare de enurezis nocturn, adică de a urina involuntar în timpul nopții după ce au atins deja vârsta la care ar trebui să fie prezent controlul sfincterian (sunt niște hormoni care, pe parcursul nopții, inhibă în mod normal producția de urină și care, dacă este prezentă apneea de somn, nu se secretă așa cum ar trebui).
Câteva semne că avem un copil cu respirație orală:
- cel mai simplu, stă mai mereu cu gura deschisă, doarme cu gura deschisă;
- din această cauză are buze uscate;
- sforăie și atunci când nu e răcit sau dacă a început să sforăie pe timp de răceală, această respirație zgomotoasă continuă și după ce simptomele de răceală au dispărut;
- stă cu capul aplecat în față;
- are față lungă :);
- când deja lucrurile sunt avansate, observăm deja dinții îngrămădiți, problemele de somn și de comportament, dar tare mi-aș dori să nu ajungem așa de târziu să ne dăm seama că ceva e suspect.
Cum spuneam mai sus, un organ important în sculptarea feței este limba și prezența unui fren sublingual restrictiv, care ține limba jos și nu o lasă să se odihnească pe palat, poate fi printre cauzele respirației orale. De aceea, e important ca nou-născutul sau bebelușul mic să fie evaluat în cabinet sau chiar în maternitate pentru a vedea cum se mișcă limba iar dacă sunt probleme, acestea să fie adresate coerent și din timp, pentru că sunt aspecte prevenibile.
O evaluare a pediatrului, pentru că noi ar trebui să fim sensibilizați la patologia asta și să îndrumăm familia spre un specialist ORL/ stomatolog/ terapie miofuncțională (o raritate la noi, dar începe să prindă contur). Bebelușii să fie evaluați de un consultant în lactație care știe poate să evalueze atât anatomia, cât și funcția limbii și poate să îndrume părinții… De multe ori e o problemă complexă, care ar fi bine să fie adresată multidisiplinar.
Una din ipotezele epidemiei de fețe înguste cu toate dificultățile pe care ele le aduc se găsește în cartea Jaws- The story of a hidden epidemic (Sandra Kahn & Paul R.Erhlich). Autorii aduc în discuție existența unei relații de cauzalitate între alimentația modernă a bebelușilor (faptul că sunt mai degrabă hrăniți cu biberon, că nu sunt alăptați și că la diversificare se oferă piureuri) și prezența modificărilor anatomice de tipul: palat înalt, maxilar îngust, dinți care nu au loc pe arcadă, respiratie orală etc. Acest timp de alimentație nu mai provoacă la fel de mult musculatura și structurile feței nu mai au aceiași stimuli pentru a se dezvolta adecvat. Deși încă există discuții legate de anumite argumente ce se regăsesc în carte, pentru mine are destul de mult sens și este o ipoteză care cred că merită luată în calcul. Acestea ar fi motive în plus pentru care încurajăm alăptarea și diversificarea cu alimente de tip bucăți. Am povestit mai multe despre acest tip de diversificare în cursul online pe care îl regăsiți aici.
Să respirăm, deci, pe nas sau să cerem ajutor dacă nu o putem face singuri!