“Tanti doctor nu îți face nimic, doar se uită la tine.”
“O să vezi că vaccinul nu doare.”
“Dacă stai cuminte, îți iau jucăria pe care ți-o dorești.”
“Dacă nu te potolești, tanti doctor îți face injecție.”
Nu o să vă placă ce vă spun, și mie mi se strânge inima, dar ce v-am enumerat mai sus intră în următoarele categorii: minciună, manipulare, amenințare. Toate sunt rostite cu bune intenții, vrem să îi asigurăm că nu au de ce să se teamă sau să obținem un anumit comportament.
Mi-ar plăcea să pot doar să mă uit la copil și să știu ce are, dar adevărul e că, fără să îl ascult la inimă cu un stetoscop rece, fără să îi palpez burtica, fără să mă uit în urechi, în gât, să îi măsor temperatura, tensiunea, nu am cum să am o imagine corectă despre starea lui de sănătate și toate acestea sunt uneori percepute ca fiind intruzive de către micul pacient.
Vaccinul și puncția venoasă pentru recoltarea de sânge dor, un ac trece prin niște țesuturi vii care au terminații nervoase și care se simt abuzate. Și eu mă strâmb la vaccin și aleg să nu mă uit când mi se recoltează sânge. De ce să le spunem altceva? Ei vor afla curând că le-am transmis o altă versiune și nu vor mai avea încredere în noi.
Când îi spun copilului că dacă va sta cuminte la medic va primi o jucărie, sunt conștientă ce ușă deschid? Dacă vom avea 3 vizite la medic luna asta, am bani și loc în casa pentru 3 jucării? Vreau să îi cumpăr 3 jucării, e un principiu cu care rezonez? Dar dacă la medic îl manipulez, pentru a merge la stomatolog ce îi zic?Și dacă nu va dori să se spele pe dinți și pentru a-l determina să o facă trebuie să îi ofer câte un episod de desene… de 2 ori pe zi?
Încet și cu răbdare e nevoie să le transmitem copiilor că e necesar să facem anumite lucruri care nu ne plac, pentru că în final ne vor face bine. Un copil de 2 ani nu operează cu asemenea concepte, dar pe măsură ce cresc, vor pricepe.
Injecțiile nu sunt pedepse, ele sunt doar un mijloc prin care devenim mai sănătoși. Dacă un copil tremură de frică la gândul că îi voi face injecție pentru că nu a stat frumos pe scaun, cum aș putea să îi câstig încrederea și să îl consult, să îi dau un tratament și să îi transmit că de câte ori vine la mine va fi mereu primit cu bucurie și blândețe?
Teama de medic e firească, mai ales dacă este un loc nou și cel mic este bolnav și se simte oricum scos din zona lui de confort de către boală. Fiți conștienți de asta și recunoaște-ți-o, chiar validați-o. Nu îi spuneți nici că nu are de ce să se teamă și îl numiți smiorcăit sau mai știu eu cum, dar nici nu îl compătimiți prea tare, că printr-un vaccin am trecut cu toții. Acum nu mă refer la cazurile în care e nevoie de investigații dureroase și în care copilul este martor la propriul său chin. Acolo deja este vorba despre o altă foarte dureroasă discuție pentru mine, mai ales când știu că lucrurile se pot face și altfel și suntem în era anesteziilor și sedărilor și slavă Domnului pentru ele!
Și totuși, cum pregătim copilul pentru vizita la medic sau la stomatolog?
- Chiar dacă v-am spus că teama de medic e firească, nu vă puneți în mintea copilului, e foarte posibil ca lui să nu îi fie teamă; poate e chiar curios, dornic de o experiență nouă și interesantă. Am pățit-o de atâtea ori cu propriul meu copil, să am emoții când îl duc într-un loc nou, când avem vaccinuri de făcut… și el de atâtea ori mă surprinde printr-o reacție deschisă, senină. Dar și dacă e să reacționeze cum m-am așteptat, nu îi spun de dinainte că o să fie nasol.
- Pregătiți-i dinainte: pe cei mai mărișori îi puteți pregăti spunându-le cu 2-3 zile anterior, dacă e o vizită programată, dar nu așa: Ia, vezi, că poimâine mergem la medic. Să faci aia, și cealaltă și să stai smirnă. Și nici așa: Aoleu, mamă, mergem la medic poimâine, o să fie rău dar ce să facem? Cu un ton neutru, când sunteți toți în relaxați, ca un by the way… Uite, mergem la medic poimâine, doamna/domnul doctor o sa te asculte cu stetoscopul, o să se uite în guriță etc. Eu o să stau lângă tine, poți să mă ții de mână dacă ai nevoie. Ajută mult să vă uitați în cărți cu tematica asta sau să faceți joc de rol cu cei mai mari, poate chiar cu o trusă de jucărie. Acum nu vă imaginați că trebuie să treceți discuția asta în calendar, încercați să o integrați firesc în poveștile voastre “banale”.
- Fiți sinceri! Dacă știți că mergeți la vaccin, spuneți-le asta și că va durea puțin, e ca o înțepătură de țânțar, dar trece repede. Cum spuneam și în introducere, îi putem minți o singură dată, apoi ei ne vor chestiona mereu afirmațiile, pentru că nu vor mai avea încredere în ce le spunem. Dacă nu știți ce se va întâmpla, poate e o vizită la urgențe și nu știți ce i se va face exact copilului, spuneți-i că nu știți, mai ales dacă vă întreabă, dar asigurați-l că veți fi acolo lângă el și că împreună o să vedeți.
- În timpul procedurilor, mai ales dacă e nevoie de lucruri pe care nu le-ați anticipat, explicați-i copilului ce se va întâmpla, chiar dacă asta pare uneori să agaseze personalul medical grăbit. Nu vă luați 10 minute să desenați o recoltare de sânge, dar dacă știți că aveți un copil care pricepe și se simte în siguranță știind ce se întâmplă cu el, un minut e suficient să îl puneți în temă și mulți dintre cei mai mari devin complianți.
- Nu luați plânsul copilului ca pe un eșec. Nu e chiar matematică: îl pregătesc bine =nu plânge/ a plâns =deci nu l-am pregătit bine. Copiii au dreptul la propriile lor emoții și reacții, independent de ce le spunem noi, cum îi educăm, ce mesaje le transmitem.
- Dacă se poate, copilul nu este alergic și nu vi s-a contraindicat în mod specific de către medic, folosiți crema cu anestezic când mergeți la vaccinuri sau recoltări de sânge. Se aplică pe zona interesată cu 30 min înainte de procedură, puteți face un cerc cu pixul, să știți exact unde ați aplicat-o, puneți peste ea o folie alimentară și apoi trageți mâneca de la haina copilului. Înainte de prima utilizare e bine să faceți un test, să aplicați cremă cât un bob de mazăre pe o zonă mică de piele, cât buricul unui deget și să urmăriți ce se întâmplă. Crema cu anestezic și anestezia în general sunt printre lucrurile pentru care eu sunt deosebit de recunoscătoare că trăiesc în acest secol! Viața doare oricum… când poți să eviți dureri inutile, go for it!
- Faceți un exercițiu de introspecție: ce amintiri aveți voi din copilăria voastră în legătură cu mersul la medic? Pentru că s-ar putea ca de acolo să iasă la iveală niște reacții ce le avem în relație cu copiii noștri pe tema asta. Vă spun doua de-ale mele: una e legată de dentist, când îmi era atât de frică, simțeam burghiul ăla până în creier, încât transpiram și vărsam înainte (manifestări clare ale unui atac de panică la 10 ani)- motiv pentru care Teo este spălat cu sfințenie pe dinți și eu am făcut multă terapie cu mine să mă duc la stomatolog cuminte, regulat, cum e indicat. Iar cea de-a doua e foarte vagă, eram mică de tot când am avut operație de îndepărtare a vegetațiilor adenoidiene (polipii populari, deși nu e o denumire corectă și acceptată nici măcar popular) dar nu rețin decât că m-am trezit și mi-am văzut bunica, asistentă medicală, cum mă ținea în brațe și mă dezmierda… deci, cel mai probabil, am fost măcar sedată.
Să vă fie de folos!