Am o mare problemă când persoane neavizate își dau cu părerea pe teme pe care nu sunt în măsură să o facă. Nu sunt nici psiholog, nici psihiatru, însă zi de zi mă ocup de părinți care se lovesc de noua realitate și inevitabil, sunt martoră la zbaterile absolut firești prin care trece o familie în care se naște un copil. De asemenea, am avut experiența proprie a maternității și scriu mai degrabă din această postură, spunându-vă cum am reușit eu să rămân întreagă la cap.
În preajma nașterii lui Teo au avut loc tot felul de evenimente: eram îngrijorată pentru sănătatea mamei mele, cu 3 zile înainte să nasc am făcut o sciatică de mi-am târât în agonie piciorul după mine, am avut o nașterea pe care mintea mea a așezat-o în sertarul experiențelor pozitive, dar grele. La 10 zile am făcut o complicație foarte gravă și m-am întors în maternitate pentru tratament. Nu a fost vina nimănui, nu a fost din neglijență, a fost ceva…ce se poate întâmpla și mi s-a întâmplat mie. A fost experiența cea mai apropiată de moarte pe care am avut-o și dacă s-a fi întâmplat secolul trecut, cel mai probabil aș fi murit. Apoi am trecut printr-o spaimă medicală cu Teo, care a făcut ca ce am trăit cu sănătatea mea să pălească pe lângă ce am priceput că simte un părinte când își vede copilul bolnav. Toate astea s-au întâmplat în primele 2 luni după naștere. Cu alte cuvinte, aveam toți factorii de risc pentru o depresie postpartum. Pe care n-am făcut-o, și nu pentru că sunt eu mai deosebită, ci pentru că au fost câteva elemente-cheie care m-au ferit de ea. Despre acestea vreau să vă vorbesc.
Sunt credincioasă practicantă și da, am convingerea că Dumnezeu m-a ajutat și m-a ferit, însă a făcut-o în moduri foarte practice.
Cred că suntem făcuți să trăim în comunitate și acolo să ne creștem și pruncii, nu singuri într-un apartament de bloc, pe o scară unde nu ne cunoaștem nici vecinii. Vorba aceea că e nevoie de un sat să crești un copil capătă sens când chiar te trezești cu copilul în brațe. Sunt un mare fan al progresului și mă bucur că trăiesc în acest secol, dar trebuie să recunoaștem că odată cu el, ne-am alienat. Suntem informați, moderni, privim cu dispreț tot ce e vechi, e depășit…dar suntem singuri și am aruncat și copilul cu apa din covată, am pierdut legăturile unii cu alții.
Prima persoană din satul meu a fost mama. A venit în ziua în care am născut, m-a văzut plecând spre spital cu complicația mea, mi-a îngrijit copilul ca pe ochii din cap timp de 24 de ore cât eu am fost departe de el, mi-a respectat dorința de a nu-i da lapte praf, a dezghețat lapte din congelator și a așteptat laptele meu, pe care îl aducea soțul meu de la spital. A fost acolo în momentele esențiale dar m-a ajutat în termenii mei, așa cum am avut nevoie, nu cum credea ea că am eu nevoie. Din păcate, multe bunici înțeleg greșit ajutorul și își impun viziunea proprie, fără să respecte alegerile proaspeților părinți și asta creează multă tensiune. O femeie care tocmai a născut are mare nevoie de ajutor concret (o supă caldă, să dea cineva cu aspiratorul, să meargă la cumpărături, să schimbe copilul) dar și de susținere morală sau, cel puțin, să nu fie sabotată. Te dor toate, alăptarea nu merge, copilul urlă și tu nu ai mai dormit de alaltăieri… ce bine ar fi să nu auzi și critici… Când întreb proapetele mame dacă vor avea ajutor când ajung acasă, aud răspunsuri din diferite spectre și unele mă întristează:
Nu, am decis să rămânem singuri și să ne acomodăm.
Da, vine mama, dar nu avem cea mai bună relație. Am emoții, nu știu cum va fi.
Da, vine mama, o să îmi fie de mare ajutor.
Dragi bunici, dacă v-ați rătăcit pe blogul meu și citiți acest articol vă rog, fiți prezente alături de copiii voștri dar așa cum au ei nevoie, în termenii lor, nu în termenii voștri. Nu se pune căciuliță în casă, nu se mai înfofolește copilul până se înroșește de cald, nu se dă nici ceai, nici apă, îi ajunge laptele, știința ne-a arătat că unele lucruri e bine să le facem altfel decât se făceau acum 30 de ani. Aveți încredere în fiicele voastre, au devenit și ele mame și au instincte, se trezesc la orice oftat al bebelușului lor, au citit, vor ca celui mic să îi fie cel mai bine din lumea asta. Lăsați-le să respire, alegeți-vă sfaturile și dacă mama spune nu sau aș vrea să facem altfel, fiți acolo lângă ea și ajutați-o cu ce vă roagă.
Vă promit că vă vor rămâne recunoscători până vor închide ochii și când se vor gândi la primele săptămâni ca părinți, gustul va fi mai mult dulce decât amărui și voi veți fi motivul pentru asta.
În satul meu am avut prietene vechi, căsătorite sau nu, cu copii sau fără, am ieșit cu ele, am povestit, am plâns dar am și râs și avem un obicei din a ieși periodic pentru a ne păstra mintea citavă, cum se zice în Ardeal.
Dacă nu aveți în jurul vostru un sat firesc, format din părinți, rude apropiate sau prieteni pe care să îi lăsați cu pruncii voștri, construiți-vă un sat de la zero. Găsiți în jurul vostru persoane cu care rezonați și cereți-le ajutorul. Și păstrați undeva în mintea voastră sentimentul acesta de nevoie acută de sprijin, pentru ca atunci când vor fi și alții în situația voastră, să puteți voi să faceți parte din satul lor.
Un alt lucru a fost să mai fac și altceva… să am motive concrete pentru care să ies din casă și să fac ceva care să îmi aducă bucurie, să mă bucur de lucrul mâinilor mele. E drept că tot satul a făcut ca acest lucru să fie posibil, stând cu Teo când eu eram plecată. După primele luni, când ceața a început să se mai risipească, am înțeles că am nevoie să mă redefinesc, pentru că nu mai eram aceeași. Dar am avut nevoie și să înțeleg că eu și copilul meu suntem 2 ființe diferite. Procesul ăsta pentru mine a fost unul practic: am încercat să îmi folosesc timpul într-un mod cât mai eficient și constructiv, am descoperit alte părți ale ființei mele (de exemplu, că îmi place să fac pâine). Am ales să investesc în niște gardget-uri care să îmi facă viața mai ușoară, am citit mult, dar nu fizică cuantică, ci pe tot felul de teme care mă interesau la momentul acela (parenting, dezvoltarea emoțională a copilului și beletristică). În felul acesta nu prea mi-am lăsat mintea să derapeze și simt că am acumulat niște informații valoroase. A fost un timp bine cheltuit.
Las pe ultimul loc elementul care cred ca mi-a dat cea mai mare stabilitate – soțul meu. L-am lăsat ultimul pentru că știu că unele dintre voi, din diverse motive, nu vă puteți baza pe partenerii voștri și îmi pare foarte rău pentru aceste situații. Cred că aici prezența satului e cu atât mai importantă.
Ne-am înțeles fiecare rolul, a fost o prezență concretă în viața lui Teo din prima clipă în care s-au văzut. A preluat o mare parte din responsabilitățile casei până am putut eu să mă implic din nou, a schimbat mii de scutece, a alinat dureri de burtică, a fost responsabil cu râgâitul, a devenit cel mai bun și amuzat prieten al copilului său. Și pe măsură ce timpul a trecut, grija a căpătat forme diverse, pentru că pruncul crește, se schimbă nevoile.
Am scris un articol despre rolul tatălui pe lângă o mamă care alăptează.
Un gând pentru mame: lăsați tații să fie tați, să strângă scutecul mai stângaci, să îmbrace copilul mai ciudat, să îl salte-n aer, să nu aibă chef să le aburească broccoli când rămân cu ei și să prefere să le dea un borcănel la o masă. Știu că noi, mamele, facem lucrurile perfect dar o să ajungem să le facem doar noi și să ne plângem că avem soți neimplicați dacă îi cicălim și corectăm toată ziua.
Un gând pentru tați: dacă vă uitați cu jind la copiii și tații aceia care se iau la trântă, joacă football și la adolescență savurează împreună o bere pe terasă, să știți că și în familia lor a fost nevoie să fie schimbate scutece, și copiii aceia au plâns la colici și au fost plimbați în jurul blocului în timp ce mama făcea și ea un duș. Nu ai cum să ajungi la etajul 10 fără să fi trecut pe la parter.
În speranța că vă e de folos, vă promit că există o luminiță la capătul tunelului, eu am văzut-o!